PE URMELE PRIMILOR CRESTINI,INTR-UN ORAS PLIN DE SFINTENIE-ROMA

DUMINICA 26 OCTOMBRIE 2014-PELERINAJ LA ROMA(ghid Ana Cretu)

 OBIECTIVE: • Catacombele Sf Calist---printre cele mai mari si mai importante din Roma,unde au fost inmormantati zeci de martiri si mii de crestini ai primelor veacuri;
• Biserica Sf Cosma si Damian---cea mai veche Biserica din Forumul Roman,ce adapsteste Sf Moaste ale Sf Doctori Fara de Arginti Cosma si Damian; • Biserica San Pietro in Vincoli sau Sf Petru in Lanturi,unde gasim si astazi
• Biserica Santa Maria Magiore ---O parte din Leaganul Mntuitorului si Cripta Betleem, ---Icoana Facatoare de Minuni a Maicii Domnului,ce se considera a fi facuta de insusi Sf Apostol Luca Particele ale mai multor Sfinti si a Sf Matei, ---Mormantul Fericitului Ieronim-traducatorul Bibliei in lb.latina. Pina sa ajungem la Biserica Sf.Cosma si Damian(care a fost de fapt ultimul obiectiv vizitat)parintele a tinut sa ne faca o surpriza,astfel ducandu ne la Basilica Santa Prassede.De ce surpriza?!Pentru ca este o mareata biserica din Roma, aflata insa ascunsa la numai cativa pasi in spatele Basilicii Santa Maria Maggiore.Basilica dateaza inca din secolul al IX-lea, ea pastrandu-si pana astazi mozaicurile originale, de factura bizantina.

Ce ne a impresionat cel mai mult ca pe langa nepretuitele mozaicuri, in interiorul bisericii se mai pastreaza si o parte din coloana de care a fost legat Hristos, spre a fi torturat, adusa aici din Constantinopol, in Evul Mediu.

Acum ,sa le luam pe rand ,incerc sa spun cate ceva despre fiecare obiectiv vizitat in parte .Marturisesc ca pina duminica nu stiam mare lucru(desi sunt in Italia de ceva timp)Nu mi face onoare sa spun, o fac insa ca sa stiti,nu pentru a ma judeca ,ci sa nu faceti greseala care am facut o eu.Roma e un oras plin de sfintenie,si merita aceasta atentie. CATACOMBELE SFANTULUI CALIST Sa vedem mai intai pentru cei care nu stiu,ce sunt catacombele.Catacombele sunt pasaje subterane făcute de om ,unde erau ingropati crestinii si unde se intalneau sa se roage in secret.Catacombele Sfantului Calist au fost construite incepand cu jumatatea secolului al II-lea, fiind re-descoperite in secolul al XIX-lea de catre Giovanni Battista Rossi, parintele arheologiei crestine.Acestea se numara printre cele mai mari si mai importante catacombe din Roma.Catacombele Sfantului Calist sunt o parte a unui complex ce ocupa o suprafata de 90 acri, avand o retea de galerii de aproximativ 20 km, pe patru niveluri, ce ajung la o adancime mai mare de douazeci de metri. In Catacombele Sfantului Calist au fost inmormantati zeci de martiri, saisprezece papi si mii de crestini.

Catacombele sunt o dovada istorica a faptului ca Biserica la originile ei a fost una a martirilor si a crestinilor care aratau, in viata lor de zi cu zi, credinta si dragostea pentru Hristos. BISERICA SAN PIETRO IN VINCOLI sau SFANTUL PETRU IN LANTURI Bazilica Sfântul Petru în Lanţuri este o bazilică minoră din Roma, construită prima dată între anii 432 şi 440. Bazilica este notabilă în mod deosebit pentru relicvele sale, aici fiind vorba de lanţurile în care a fost ţinut Sfântul Petru pe durata în care a fost întemniţat în Ierusalim. Autenticitatea relicvelor nu a fost niciodată dovedită, dar adorarea lor de către credincioşi se face cu sinceritate, poate şi pentru faptul că izvoarelor istorice atestă că aceste lanţuri au fost recuperate de împărăteasa Eudoxia. Acestea sunt ţinute sub altarul înalt, într-un relicvariu de sticlă.

Moise al lui Michelangelo, una dintre cele mai mari realizări ale sculpturii renascentiste, se află aici. Decorează mormântul Papei Julius II, un monument pe care Michelangelo a fost desemnat să îl decoreze cu 44 d sculpturi (o sarcină niciodată dusă la bun sfârşit de către artist), mormântul fiind în el însuşi, prin patrimoniul decorativ, o atracţie artistică a bazilicii.

Un alt punct de atractie notabil este BISERICA SANTA MARIA MAGIORE. Biserica Sfânta Maria Majora (în limba italiană Santa Maria Maggiore) este una dintre cele patru basilici de primă importanţă ale Bisericii catolice, toate aflate în Roma. Dintre toate Basilica Sfânta Maria Majora este cel mai vechi şi mai mare locaş dedicat Sfintei Fecioare.

Legenda fondării ei aminteşte că, în noaptea de 4 spre 5 august, în anul 358 e.N, Fecioara ar fi apărut în visurile papei Sfântul Liberius şi ale unui bogat locuitor roman, numit Ioan. Ea a cerut ca să se ridice un sanctuar pe un loc determinat de o ninsoare. A doua zi, pe 5 saugust, dimineaţa, o procesiune s-a îndreptat spre colina Esquilin, locul indicat de Sfânta Fecioară. Deşi era luna august, se aşternuse un strat fin de ninsoare pe colina Esquilin. Pe locul unde se produsese minunea, papa a decis să se ridice un prim edificiu, Basilica Liberiana a „Sfintei Maria a zăpezilor”. Papa a trasat perimetrul viitorului locaş sfânt, iar patricianul Ioan a asigurat sumele construirii. O parte din Leaganul Mntuitorului si Cripta Betleem

Icoana Facatoare de Minuni a Maicii Domnului,ce se considera a fi facuta de insusi Sf Apostol Luca,in fundal(planul central)"Salus Populi Romani"

Cu adevărat unice şi impresionante sunt mozaicurile de pe podea (autor Jacopo Toritti) şi casetele aurite de pe plafon (proiect al lui Giuliano da Sangallo). În fundal se zăreşte altarul principal, sub un baldachin impozant, iar în faţa lui cripta relicvelor (Sacra Culla) , botezată ”mărturisirea”, unde sunt adăpostite o serie de artefacte sfinte, între care şi fragmente din Crucea Răstignirii. Cripta este vegheată de statuia papei Pius al IX-lea, cel care a adus aici fragmentele Sfintei Cruci.

 

Printre obiectele de valoare din Biserica Santa Maria Maggiore,este si mormantul Fericitului Ieronim-traducatorul Bibliei in lb.latina.  Ieronim, născut Sophronius Eusebius Hieronymus, (nascut- 347)este cel mai bine cunoscut ca traducător al Bibliei din limba greacă, ebraică și aramaică în limba latină la cererea Papei Damasus I.Ieronim a fost sanctificat în Biserica Romano - Catolică și recunoscut ca Doctor al Bisericii. De asemenea, Ieronim a fost sanctificat și de Biserica Ortodoxă, fiind numit Fericitul Ieronim.
 În tradiția artistică a Bisericii Romano-Catolice, se obișnuiește ca Ieronim, patronul erudiției teologice, să fie reprezentat în calitate de cardinal lângă episcopul Augustin, arhiepiscopul Ambrozie și papa GrigoreI cel Mare. În picturile din secolele ulterioare, Ieronim este înfățișat ca un pustnic sumar îmbrăcat, având în chilia sa numai crucea, craniul și Biblia. Pălăria roșie de cardinal din pictura lui Rubens indică rangul acordat de Biserica Romano-Catolică.

Aici suntem la intrarea in Biserica Sf Cosma si Damian unde primim informatii pretioase de la neobosita si mult instruita noastra Ana(ghida grupului nostru) care ne a ajutat sa descoperim si sa "exploram"toate aceste locuri minunate ,incununate de sfintenie.
Biserica Sf Cosma si Damian este cea mai veche Biserica din Forumul RomanAici se gasesc Sf Moaste ale Sf Doctori Fara de Arginti Cosma si Damian.
 Cosma si Damian sunt doi martiri ai secolului al III-lea, frati gemeni si doctori fara-de-arginti (numiti asa datorita binefacerilor pentru care nu luau nici un ban de la cei aflati in suferinte).

Interiorul Bisericii Sfintilor Cosma si Damian este decorat cu picturi si minunate mozaicuri antice crestine.
Moastele Sfintilor Cosma si Damian se pastreaza intr-o cripta aflata sub podeaua bisericii. Acestea sunt cinstite de multimea crestinilor, multi dintre bolnavi gasindu-se aici tamaduirea.

Inchei acest itinerar spunandu va ca  Roma este unul dintre cele mai importante orase cultural istorice si merita vizitat!Cei care va aflati deja aici nu amanati sa vizitati aceste locuri care au o frumusete deosebita.

Citez spunand ca " Roma are religia in inima sa si istoria in sufletul sau – un oras care mereu isi uluieste si isi inspira vizitatorii. "

Mica culegere de invataturi a Sfantului Nectarie

Prolog Sfantul Nectarie al Pentapolei, facatorul de minuni, este un dar al lui Dumnezeu oferit lumii nefericite si sarmane a veacului al XX-lea. Este un mare Parinte al Bisericii in a carui persoana sunt unite sfintenia vietii, harul facerii de minuni si invatatura ortodoxa. S-a nascut in 1846 in Silivria, un oras din Tracia rasariteana. Urmand cursul vietii sale, il intalnim la varsta de paisprezece ani la Constantinopol, unde lucreaza si in acelasi timp isi face si studiile. Apoi la Manastirea Noua din Hios, unde a fost tuns monah (1876) si hirotonit diacon (1877), la Atena, unde si-a intregit studiile teologice (1885) si in Egipt, unde a slujit vreme de cinci ani la Pariarhia Alexandriei. Acolo a fost hirotonit preot (1886) si episcop pentru mitropolia Pentapolei (1889). Dar din pricina invidiei pe care a provocat-o lucrarea sa duhovniceasca, a fost clevetit si indepartat de la Patriarhie. S-a intors in Grecia in 1890 si a fost simplu predicator pana in 1894, cand a fost numit director al Scolii Rizarion (Liceu Teologic in Atena). In 1908, din motive de sanatate, a demisionat si s-a retras in Eghina, la Manastirea de calugarite "Sfanta Treime", pe care el insusi o intemeiase in 1904. Acolo a ramas ca duhovnic al manastirii pana la sfarsitul vietii sale (1920). Viata sa a fost o calatorie sfanta de saptezeci si patru de ani, plina de roadele Sfantului Duh. A postit, a privegheat, s-a rugat. Si-a supus voia sa voii Domnului si a devenit om al lui Dumnezeu, "patimind si invatand cele dumnezeiesti". A liturghisit ca un Inger, s-a rugat neincetat pana s-a ridicat de pe pamant la Cer. L-a iubit cu inflacarare pe Dumnezeu Cel in Treime si pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. A fost un teolog insuflat de Dumnezeu si un scriitor neobosit. A predicat, a spovedit, a povatuit, s-a jertfit pentru aproapele. Milosteniile si minunile sale sunt nenumarate. Prezenta sa aduce liniste si pace in inimile tuturor. Este cu adevarat mare, pentru ca a castigat cu smerenia cele inalte. A fost arhiereu al Celui Preainalt, insa nu s-a dat inapoi nici de la a lucra in gradina, a face curatenie, a repara incaltaminte si a ajuta la lucrarile de constructie pana la batranete. A fost clevetit mult, dar a rabdat fara sa se tulbure, s-a rugat, a iertat si a multumit lui Dumnezeu pentru toate. A fost un urmator credincios al blandului si smeritului Iisus, pentru care Biserica l-a canonizat in anul 1961. Invataturile sale izvorasc din viata sa cuvioasa. Redam aici cateva fragmente din epistolele sale. Lucrarea de fata este o mica culegere de invataturi scurte si cuprinzatoare, care se refera la viata duhovniceasca si la nevointa pe care trebuie sa o faca crestinul. Calea fericirii Nimic nu este mai de pret decat o inima curata, pentru ca o astfel de inima devine tron al lui Dumnezeu. Si ce este mai plin de slava decat tronul lui Dumnezeu ? Cu siguranta ca nimic. Dumnezeu spune despre cei cu inima curata : "Voi locui in ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu " (II Corinteni 6,16.). Asadar, cine este mai fericit decat acesti oameni ? Si de ce bunuri pot sa ramana lipsiti ? Nu se gasesc toate darurile si harismele Sfantului Duh in fericitele lor suflete ? De ce mai au nevoie ? De nimic, cu adevarat, de nimic ! Pentru ca Il au in inima lor pe Insusi Dumnezeu ! Cat se inseala oamenii care cauta fericirea departe de ei insisi, in tari straine si in calatorii, in bogatie si slava, in averi mari si placeri, in desfatari trupesti, in lux si in tot felul de desartaciuni, care se sfarsesc in amaraciune ! Ridicarea turnului fericirii in afara inimii noastre seamana cu zidirea unei cladiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curand o astfel de constructie se va prabusi la pamant. Fratii mei ! Fericirea se afla inlauntrul vostru si fericit este omul care intelege aceasta. Cercetati-va inima si vedeti in ce stare duhovniceasca va aflati ! Nu cumva inima voastra si-a pierdut indrazneala inaintea lui Dumnezeu ? Nu cumva constiinta va mustra pentru calcarea poruncilor Lui ? Nu cumva va invinuieste pentru nedreptati, minciuni si neglijarea indatoririlor fata de Dumnezeu si fata de aproapele ? Cercetati si vedeti daca nu cumva inima voastra a fost umpluta de rautati si patimi, daca nu cumva s-a abatut pe cai nedrepte ! Din nefericire, cel care nu are grija de inima sa, se lipseste de tot lucrul bun si cade intr-o multime de rautati. Alunga bucuria si se umple de amaraciune si de frica. Alunga dragostea si primeste ura. Alunga toate harismele si roadele Sfantului Duh pe care le-a primit la Botez si se face salasul tuturor acelor rele care il fac pe om vrednic de plans si de trei ori ticalos. Fratii mei! Preamilostivul Dumnezeu vrea ca noi toti sa fim fericiti, atat in viata aceasta, cat si in cealalta. Pentru aceasta a intemeiat Sfanta Sa Biserica, ca sa ne curateasca de pacat, sa ne sfinteasca, sa ne faca prieteni ai Sai, sa ne daruiasca binecuvantarile Cerului. Biserica sta mereu cu bratele deschise, ca sa ne primeasca. Sa alergam repede toti cei care avem constiinta impovarata. Sa alergam la Biserica, caci ea este gata sa ridice povara noastra cea grea, sa ne daruiasca indrazneala catre Dumnezeu, sa ne umple inima de bucurie si de fericire. Sfantul Botez Cati In Hristos v-atI botezat, in Hristos v-ati si imbracat (Galateni 3,27. ) Ce mare adevar este exprimat in aceste cuvinte ale Apostolului Pavel ! Crestinii botezati nu sunt imbracati in omul cel vechi, cu patimile si cu poftele sale pacatoase, ci in omul cel nou. S-au imbracat in Hristos, Care traieste acum in inimile lor. Iar cuvantul « s-au imbracat » nu se refera la un simplu vesmant exterior, ci la ceva mai profund, la ceva fiintial si de nestramutat. Prin credinta si prin Botez ne imbracam in Hristos si devenim fii ai lui Dumnezeu, sfinti si desavarsiti, dumnezei dupa har. Asadar, am aruncat dinlauntrul nostru stricaciunea si ne-am imbracat In nestricaciune. Ne-am dezbracat de omul pacatos si ne-am imbracat in omul dreptatii si al harului. Am alungat moartea si ne-am imbracat in nemurire. Ne-am gandit insa si la marile fagaduinte, pe care prin Botez le-am facut inaintea lui Dumnezeu? Am constientizat faptul ca suntem datori sa ne comportam ca niste fii ai lui Dumnezeu si ca frati ai Domnului nostru? Ca avem datoria sa supunem voia noastra voii lui Dumnezeu? Ca trebuie, ca fii ai Sai, sa ramanem liberi fata de pacat? Ca trebuie sa-L iubim cu toata puterea, din adancul sufletului si al inimii noastre? Ca suntem datori sa-L adoram si sa insetam dupa unirea cu El pentru totdeauna? Ne-am gandit oare ca inima noastra trebuie sa fie plina de dragoste, astfei incat aceasta sa se reverse si catre aproapele nostru? Avem constiinta ca suntem datori sa devenim sfinti, desavarsiti, chipuri ale lui Dumnezeu, fii ai Sai si mostenitori ai Imparatiei Cerurilor? Pentru toate acestea avem datoria sa ne nevoim, ca sa nu ne aratam nevrednici de chemarea lui Dumnezeu si sa fim alungati de la fata Sa. Da, fratii mei, sa ne luptam cu ravna si cu lepadare de sine, ca sa biruim. Nici unul dintre noi sa nu-si piarda curajul, sa nu fie nepasator, sa nu se teama de greutatile nevointei duhovnicesti, pentru ca Il avem ajutor pe Dumnezeu, Care ne da putere sa mergem pe calea cea grea a virtutii. Nevointa duhovniceasca Scopul vietii noastre este sa devenim desavarsiti si sfinti, fii ai lui Dumnezeu si mostenitori ai Imparatiei Cerurilor. Sa luam aminte ca nu cumva de dragul vietii acesteia sa ne lipsim de cea viitoare, ca nu cumva din pricina grijilor pamantesti sa neglijam scopul vietii noastre. Postul, privegherea si rugaciunea, prin ele insele nu aduc roadele dorite, pentru ca ele nu sunt scopul vietii noastre, ci sunt mijloacele folosite pentru atingerea scopului. Impodobiti-va cu virtuti! Nevoiti-va sa alungati patimile sufletesti ! Curatiti-va inima de toata murdaria si pastrati-o curata, ca sa vina Domnul si sa Se salastuiasca inlauntrul vostru, ca sa va umple Duhul Sfant cu dumnezeiestile Sale daruri. Copiii mei iubiti, acestea sa fie singura voastra preocupare si grija. Acestea sa fie totdeauna scopul si dorinta voastra. Pentru acestea sa va rugati lui Dumnezeu. Sa Il cautati in fiecare zi pe Domnul, insa inlauntrul inimii voastre, nu in afara ei. Iar cand Il veti gasi, stati cu frica si cutremur, ca Heruvimii si Serafimii, pentru ca inima voastra s-a facut tron al lui Dumnezeu. Dar ca sa-L aflati pe Domnul, smeriti-va pana la pamant, pentru ca El se scarbeste de cei mândri, pe cand pe cei smeriti cu inima ii iubeste si ii cerceteaza. Daca te vei nevoi cum se cuvine, Dumnezeu te va sprijini. Prin nevointa ne vedem neputintele, lipsurile si greselile. Nevointa este oglinda starii noastre duhovnicesti. Cel ce nu se nevoieste, nu se cunoaste pe sine insusi. Luati aminte chiar si la greselile mici. Daca din neluare-aminte se intampla sa pacatuiti, nu deznadajduiti, ci sculati-va repede si cadeti inaintea lui Dumnezeu, Care are puterea sa va ridice. Avem inlauntrul nostru neputinte si patimi adanc inradacinate. Multe dintre ele sunt mostenite.Toate acestea nu pot fi alungate degraba, nici prin neliniste si intristare apasatoare, ci prin rabdare si staruinta, cu grija si luare-aminte. Intristarea peste masura ascunde inlauntrul ei mandria. De aceea este vatamatoare si primejdioasa si de multe ori este provocata de diavol, ca sa-l impiedice pe nevoitor in calea lui. Calea care duce la desavarsire este lunga. Rugati-va lui Dumnezeu sa va dea putere ! Infruntati cu rabdare caderile voastre, ridicati-va repede si nu ramaneti, precum copiii in locul in care ati cazut, plangand si tanguindu-va nemangaiati. Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita. Nu deznadajduiti daca se intampla sa cadeti iarasi in aceleasi pacate. Multe dintre ele sunt puternice, atat din pricina firii, cat si din pricina obisnuintei, insa cu trecerea timpului si prin straduinta sunt biruite. Nimic sa nu va duca la deznadejde. Ispitele Ispitele sunt ingaduite ca sa ni se descopere patimile ascunse, ca sa ne luptam cu ele si sa ne tamaduim sufletele. Sunt si ele un semn al milei dumnezeiesti. Pentru aceasta, lasa-te cu incredere in mainile lui Dumnezeu si cere ajutorul Lui, ca sa te intareasca in nevointa ta. Nadejdea in Dumnezeu nu poate sfarsi niciodata in deznadejde. Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu stie cat poate rabda fiecare dintre noi si ingaduie ispitele dupa puterea noastra. Insa trebuie ca si noi sa fim cu luare-aminte, ca sa nu intram singuri in ispita. Incredintati-va lui Dumnezeu cel bun, Cel tare, Cel viu si El va va povatui la odihna. Dupa incercari urmeaza bucuria duhovniceasca. Domnul ia aminte la cei ce rabda incercarile si intristarile pentru dragostea Sa. Asadar, nu va imputinati cu sufletul si nu va temeti. Nu vreau sa va intristati si sa va tulburati pentru cele ce se intampla impotriva vointei voastre, oricat de indreptatita ar fi ea. O asemenea intristare arata existenta egoismului. Luati aminte la egoism, care se ascunde sub lucruri indreptatite. Luati aminte si la intristarea neasteptata, care ia nastere dintr-o mustrare dreapta. Intristarea peste masura este de la vrajmasul. Una singura este adevarata intristare, cea care ne cuprinde atunci cand cunoastem bine starea nenorocita a sufletului nostru. Toate celelalte intristari nu au nici o legatura cu Harul lui Dumnezeu. Ingrijiti-va sa paziti In inima voastra bucuria Sfantului Duh si sa nu ingaduiti vicleanului sa-si verse otrava sa. Luati aminte! Luati aminte ca nu cumva raiul pe care il aveti inlauntrul vostru sa se prefaca in iad. Rugaciunea Principala lucrare a omului este rugaciunea. Omul a fost zidit ca sa-L laude pe Dumnezeu. Aceasta este lucrarea care i se potriveste. Numai aceasta explica esenta sa duhovniceasca. Numai ea indreptateste locul aparte pe care il ocupa In cadrul zidirii. Omul a fost zidit ca sa-L slaveasca pe Dumnezeu si sa fie partas al dumnezeiestii Sale bunatati si fericiri. Fiind chip al lui Dumnezeu, inseteaza dupa El si se straduieste sa se inalte spre El. Prin rugaciune si cantare de lauda omul simte bucurie. Duhul sau se veseleste si inima lui salta. Cu cat se roaga mal mult, cu atat sufletul sau se goleste de dorintele lumesti si se umple de bunatatile ceresti. Si pe masura ce se desparte de cele pamantesti si de placerile vietii, se umple de bucurie cereasca. Cercarea si experienta ne incredinteazã de adevarul acesta. Lui Dumnezeu ii sunt bineplacute acele rugaciuni care se aduc asa cum se cuvine, adica avand simtamantul nedesavarsirii si al nevredniciei noastre. Ca sa existe insa un asemenea simtamant, trebuie sa ne lepadam cu desavarsire de eul nostru cel rau si sa implinim poruncile lui Dumnezeu. Este nevoie de smerenie si de lucrare duhovniceasca fara incetare. Incredintati lui Dumnezeu toate grijile voastre. El va poarta de grija. Nu fiti mici la suflet si nu va tulburati. Acela care cerceteaza adancurile ascunse ale sufletului omenesc, cunoaste si dorintele noastre si are puterea sa le implineasca asa cum stie El. Voi numai rugati-va Lui si nu va pierdeti curajul. Nu socotiti ca, deoarece dorinta voastra este sfanta, aveti dreptul sa va plangeti atunci cand rugaciunile voastre nu sunt ascultate. Dumnezeu va implineste dorintele intr-un mod pe care nu-l cunoasteti. Asadar, linistiti-va si chemati pe Domnul ! Rugaciunile si cererile prin ele insele nu ne duc la desavarsire, ci Domnul este Cel care ne desavarseste. El vine si Se salastuieste inlauntrul nostru cand implinim poruncile Lui. Si una dintre primele porunci este ca in viata noastra sa se faca nu voia noastra, ci voia lui Dumnezeu. Si sa se faca intocmai asa cum se face in Cer de catre Ingeri, ca sa putem si noi sa spunem: » Doamne, nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Faca-se voia Ta, precum in Cer asa si pe pamant! ». Asadar, daca nu-L avem pe Hristos inlauntrul nostru, rugaciunile si cererile noastre ne duc la inselare. Pacea Pacea este un dar dumnezeiesc, care se da cu imbelsugare celor care se impaca cu Dumnezeu si implinesc dumnezeiestile Sale porunci. Pacea este lumina si de aceea fuge de pacat, care este intuneric. Un pacatos nu are pace niciodata. Nevoiti-va impotriva pacatului si nu va tulburati cand se starnesc patimile inlauntrul vostru, caci atunci cand in lupta impotriva lor biruiti, ridicarea patimilor vi se face pricina de pace si bucurie. Cautati pacea cu totii si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul. (Evrei 12.14.) Pacea si sfintenia sunt doua conditii necesare pentru cel ce inseteaza sa vada fata lul Dumnezeu. Pacea este temelia pe care se sprijina sfintenia. Sfintenia nu ramane intr-o inima tulburata si manioasa. Mania, cand ramane mult timp in suflet, duce la dusmanie si ura impotriva aproapelui. Din aceasta pricina trebuie sa ne impacam indata cu fratele nostru, ca sa nu ne lipsim de Harul lui Dumnezeu care ne sfinteste inima. Cel ce este in pace cu sine insusi este in pace si cu aproapele sau si cu Dumnezeu. Un astfel de om este sfintit, pentru ca Insusi Dumnezeu locuieste inlauntrul sau. Dragostea Cautati dragostea. Cereti in fiecare zi de la Dumnezeu dragostea. Impreuna cu dragostea vine tot binele si vin toate virtutile. Iubiti, ca si voi sa fiti iubiti de ceilalti. Dati-I lui Dumnezeu toata inima voastra, ca sa ramaneti in dragoste. « Cel ce ramane In iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el » ( I Ioan 4.16). Aveti datoria sa fiti cu multa luare-aminte la relatiile dintre voi, sa va cinstiti unul pe altul ca niste chipuri sfinte, ca icoane ale lui Dumnezeu. Sa nu cautati niciodata la trup si la frumusetea lui, ci la suflet. Luati aminte la simtamantul dragostei, caci atunci cand inima nu este incalzita de rugaciune curata, dragostea este in primejdie de a deveni trupeasca si nefireasca, este in primejdie sa intunece mintea si sa arda inima. Trebuie sa cercetam in fiecare zi daca nu cumva dragostea noastra nu izvoraste din plinatatea dragostei noastre pentru Hristos. Cel care privegheaza ca sa-si pastreze curata dragostea, va fi pazit de cursele vicleanului, care incearca incet-incet sa prefaca dragostea crestineasca in dragoste lumeasca. Discernamantul Va sfatuiesc sa aveti in toate discernamant si intelepciune. Feriti-va de extreme. Nevointa trebuie sa se faca cu masura. Cel ce nu are virtuti mari si se nevoieste asemenea celor desavarsiti, vrand sa traiasca cu asprime, precum Sfintii Asceti, se primejduieste sa fie luat in stapanire de mandrie si sa cada. Pentru aceasta, umblati cu discernamant si nu va irositi timpul prin osteneli fara masura. Amintiti-va ca nevointa trupeasca este un simplu ajutor dat sufletului, ca sa ajunga la desavarsire. Pentru a ajunge la desavarsire este nevoie mai ales de nevointa sufletului. Nu intindeti coarda peste masura. Sa stiti ca nu puteti sa-L zoriti pe Dumnezeu sa va dea darurile Sale. Da atunci cand vrea El. Tot ceea ce primim este un dar al milostivirii lui Dumnezeu. Nu cautati sã ajunge la masuri inalte prin nevointe mari, fara sa aveti virtuti, pentru ca va primejduiti sa cadeti in inselare din pricina mandriei si indraznelii. Cel care vrea harisme si stari duhovnicesti inalte, fiind inca impovarat de patimi, ca un fara de minte si mandru, cade in inselare. Mai inainte de toate trebuie sa se nevoiasca pentru curatirea sa. Dumnezeiescul Har daruieste harismele, ca o rasplata, celor care s-au curatit de patimi. Ii cerceteaza fara zgomot si in ceasul cand nici nu se gandesc. Mandria Mandria mintii este mandria satanica, care Il tagaduieste pe Dumnezeu si Il huleste pe Sfantul Duh. Din aceasta pricina se si vindeca foarte greu. Este un intuneric adanc, care impiedica ochii sufletului sa vada lumina care se afla inlauntrul sau si care duce la Dumnezeu, la smerenie, la dorirea binelui. Mandria inimii insa nu este rod al mandriei dracesti, ci ia nastere din diferitele stari si intamplari: bogatie, slava, cinstire, daruri sufletesti si trupesti (inteligenta, frumusete, putere, indemanare si altele). Toate acestea ii fac pe oamenii lipsiti de minte sa devina trufasi, infumurati, insa fara sa ajunga atei. Acestia de multe ori sunt miluiti de Dumnezeu, inteleptiti si indreptati. Inima lor se smereste, inceteaza sa mai caute slava desarta si astfel se tamaduiesc. Lucrarea duhovniceasca care sa va preocupe sa fie cercetarea inimii voastre. Nu cumva se cuibareste in ea, ca un sarpe veninos, mandria, patima care da nastere multor rele, care omoara virtutile si invenineazã totul ? Trebuie totdeauna sa fiti cu luare-aminte fata de aceasta rautate luciferica. Cred ca nu gresesc daca spun ca toata preocuparea noastra duhovniceasca consta in descoperirea si nimicirea mandriei si a odraslelor ei. Daca ne izbavim de ea si se salastuieste in inima noastra smerita cugetare, atunci le avem pe toate, caci acolo unde se afla adevarata smerenie, se afla adunate si toate celelalte virtuti care ne inalta pana la Dumnezeu. Nobletea duhovniceasca Crestinii au datoria, dupa porunca Domnulul, sa devina sfinti si desavarsiti. Desavarsirea si sfintenia se intiparesc adanc mai intai in sufletul crestinului, iar de acolo isi pun pecetea asupra gandurilor, dorintelor, cuvintelor si faptelor sale. Astfel Harul lui Dumnezeu, care se afla in suflet, se manifesta si in purtarea exterioara. Crestinul este dator sa se poarte fata de toti cu noblete. Din cuvintele si faptele sale sa se raspandeasca Harul lui Dumnezeu, care salastuieste in sufletul sau, astfel incat sa se faca aratata viata sa sfanta si sa fie slavit Numele lui Dumnezeu. Cel care este masurat in cuvinte, este masurat si in fapte. Cel care isi cerceteaza cuvintele pe care urmeaza sa le spuna, isi cerceteaza si faptele pe care urmeaza sa le savarseasca si niciodata nu va trece peste hotarul bunei si virtuoasei purtari. Cuvintele insuflate de Har ale crestinului au intotdeauna delicatete si noblete. Acestea sunt cele care dau nastere dragostei si aduc pace si bucurie. Dimpotriva, vorbirea in desert naste ura, vrajmasii, suparari, certuri, tulburari si razboaie. Asadar, totdeauna sa avem noblete. Niciodata sa nu iasa din gura noastra cuvantul rau, cuvant care nu este dres cu Harul lui Dumnezeu, ci totdeauna cuvinte bune care vadesc nobletea cea intru Hristos si starea noastra sufleteasca buna. Doxologie Crestinul este dator sa-L slaveasca pe Dumnezeu, atat cu trupul, cat si cu sufletul sau. De altfel amandoua apartin lui Dumnezeu si prin urmare nu are dreptul sa le necinsteasca si sa le strice, ci sa le pastreze sfinte si sa se foloseasca de ele cu multa recunostinta. Cel ce isi arninte ca trupul si sufletul sau apartin lui Dumnezeu, se poarta fata de ele cu evlavie si cu frica sfanta, pastrandu-le curate de toata intinaciunea, petrecand intr-o continua comuniune cu Acela Care le sfinteste si le intareste. Omul Il slaveste pe Dumnezeu cu trupul si cu sufletul sau mai intai atunci cand isi aminteste ca a fost sfintit de Dumnezeu si s-a unit cu El, iar apoi cand isi uneste voia sa cu voia lui Dumnezeu, astfel incat sa implineasca totdeauna voia Lui cea buna si desavarsita. Un astfel de om nu traieste pentru sine insusi, ci pentru Dumnezeu. Lucreaza pe pamant pentru Imparatia lui Dumnezeu. Il slaveste in toate pe Dumnezeu, in cuvinte si in fapte. Faptele sale, care sunt savarsite spre binele aproapelui, sunt prilej de slavire a numelui lui Dumnezeu. Viata sa straluceste de lumina dumnezeiasca si se face astfel povatuitor catre Dumnezeu pentru cei care inca nu L-au cunoscut. sursa:http://www.sfantulnectarie.ro

Viata sfanta a Parintelui Nectarie

Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinti canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlaviosi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfintilor Parinti. Aici, sufletul său incepe să-L descopere pe Hristos prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti. La vârsta de douăzeci de ani, povăţuit de Duhul Sfant, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, unde predă religia la o şcoală. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită "Noua Mânăstire" (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazar. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primeşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa. Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la Atena cu scopul de a-şi completa studiile preuniversitare. În toamna anului 1881 se întoarce la mănăstire după ce absolvă liceul cu calificative excepţionale. În 1882, părintele Nectarie îşi va începe studiile la Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va fi intrat în legătură cu patriarhul de Alexandria, Sofronie, şi va fi acceptat de către acesta în cadrul patriarhiei. După ce-şi termină studiile teologice, în anul 1886, părintele Nectarie se întoarce la Alexandria, unde este hirotonit preot iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit şi trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotoneşte mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru oraşul Cairo şi predicator la biserica Sfantul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă rabdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi. Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de periculoasă, adică cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, în urma unei ordonanţe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. După mai puţin de două luni însă, la 11 iunie 1890, părintele Nectarie primeşte de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, Care zice: „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11). S-a retras la Atena în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului. Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea din cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfintilor Parinti. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei. În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugaciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace si bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său. Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi si ucenici, o frumoasă manastire de călugăriţe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic şi pe Sfântul Cuvios Sava cel Nou (1862–1948), mare ascet al secolului XX, care a pustnicit o vreme in pustiul Hozeva, Palestina. După adormirea Sfântului Nectarie, s-a retras în insula Kalymnos, unde a şi adormit întru Domnul. Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfant. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul Război Mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugaciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni. Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie, a venit ploaie din belsug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi calugari, săraci şi bogaţi - cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor şi vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit si blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui. Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, intrând astfel în traditia Sfinţilor Părinţi din patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe. Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile. Trăind ca un înger în trup şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa. Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţa. După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfintilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui. Viata dumnezeiescului Parinte a fost sfânta, iar purtarea sa desavarsita. Dupa ce toata aceasta viata "si-a petrecut-o in binefaceri", a urcat pe cele mai inalte trepte ale scarii virtutilor, a murit "pentru lume", a trait in Iisus Hristos, s-a facut salas al Duhului Sfânt, barbat indumnezeit si asemenea lui Dumnezeu, ajungand la dumnezeire, a dobandit nemurirea inca din aceasta lume, de unde a purces spre viata cea vesnica si fara sfârsit, pururea fericita si intocmai cu cea a lui Dumnezeu. Lucrarea taumaturgica a Parintelui continua fara incetare dincolo de mormant: multi marturiseau ca ii tamaduise de boli cu neputinta de vindecat, in timp ce altii dadeau marturie ca sfantul alungase dintr-insii demoni puternici ce-i chinuisera ani de-a rândul si care sub puterea lui ieseau cu strigate inspaimantatoare. Multi credinciosi veneau din cele mai indepartate tinuturi ale Greciei sau din tari straine ca sa se inchine mormantului sau din Egina, care li se aratase si care-i vindeca de boli de nevindecat. Despre Sfântul Nectarie ca facator de minuni si tamaduitor auzisera foarte multi credinciosi; acestui lucru s-a datorat hotararea Bisericii de a-i recunoaste si oficial sfintenia, recunoscuta mai intâi de cei multi. Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaste au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire si binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia. Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin. sursa:http://www.sfantulnectarie.ro

Sfantul Parinte Nectarie din Eghina

/

Este aproape singurul Sfant a carui infatisare o cunoastem " de la propria sa persoana ", infatisare in care i se oglindeste lumina launtrica. Vederea duhovniceasca este cea care poate descoperi in persoana preasmeritului monah din Egina un mare Parinte al Bisericii, care este impodobit cu harul savarsirii minunilor. La sfântul nostru Parinte nimeni nu poate afla numai o parte sau o invatatura unidimensionala, fiindca a fost o personalitate desavarsita si totala, o alcatuire universala la care participa toate aspectele Ortodoxiei, o intruchipare dumnezeiasca a tuturor virtutilor, un suflet cu multe camari, daruit cu prisosinta cu harurile Sfântului Duh, stralucind de cunoastere dumnezeiasca si de stiinta omeneasca. Sfântul Nectarie a fost de buna seama un carturar si un intelept ierarh, un teolog erudit si un dascal al Bisericii. Dumnezeu insa, daruindu-i harul tamaduirii, care aprinde mai ales evlavia poporului, a dorit ca el sa fie un sfânt popular potrivit cu vremea noastra, dar si un instrument al innoirii credintei secatuite din inimile multora. Dumnezeu a voit ca unora sa le dovedeasca prin el si prin semne exterioare ca exista, iar altora a voit sa le arate ca Sfântul este o lumina a Ortodoxiei, de vreme ce, cum am spus, " inima acestui popor s-a invârtosat " si in loc sa-L caute in inimile lor pe Dumnezeu, traind in traditia duhovniceasca, ei " cer semne". Si in nesfarsita Sa iubire de oameni Dumnezeu le da "semne". Poporul va fi intotdeauna popor. Pe Sfantul Nectarie il durea suferinta semenilor si de aceea a cerut de la Domnul Harul tamaduirii. Vindecandu-i insa pe cei ce sufereau de boli fara leac, atat Dumnezeu cat si Sfântul nostru Parinte doreau de la dansii ca dupa tamaduire sa se caiasca si sa-si schimbe viata si sa urmeze voia lui Dumnezeu; acelasi lucru il cereau si de la cei ce aflau ca exista Dumnezeu si ca El ii iubeste pe oameni.Credem, cum am mai spus-o si inainte, ca in conditiile vietii morale si spirituale de astazi nenumaratele vindecari ale unor boli incurabile sunt predica cea mai eficienta in randul poporului nostru, care, find "tare de urechi", "cere semne", pe care Dumnezeu i le da. Sfântul Nectarie nu este doar un sfânt facator de minuni. Nu este doar un doctor fara de arginti. Este si un dascal al celor care vor sa fie izbaviti de necazuri. Este un dascal al rugaciunii, un frate mai mare care vrea sa mergem pe drumul batatorit pe care au mers si altii inaintea noastra. Si au ajuns la lumina... Sfântul Nectarie a ramas in inimile crestinilor ca unul dintre marii eroi care au dus crucea suferintei. Prigonit ca episcop de catre alti slujitori ai altarului, el a ramas cu aceeasi inima tânara, cu aceeasi inima plina de nadejde in Dumnezeu: suferintele nu l-au ocolit pâna la sfârsitul vietii. Insa, cu rabdare le-a biruit pe toate. Si mucenicia nesângeroasa a suferintei l-a transformat intr-un stâlp al Bisericii, l-a transformat intr-un prieten si intr-un ajutor al tuturor credinciosilor care poartà crucea suferintei. Fie ca rugaciunile preablandului nostru Parinte, marele Sfant facator de minuni al Eginei, Nectarie, sa acopere Biserica, poporul nostru si toata lumea. Amin. sursa:http://www.sfantulnectarie.ro

Sfânta simplitate

"

Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălându - şi rufele în râu şi, apropiindu - se, a întrebat - o: - Duminică, la slujbă, am văzut că nu m - au ascultat toţi cu atenţie. Poate a m vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune - mi, dumneata ce - ai înţeles din ce - am spus eu la predică? - Părinte, i - a răspuns cu smerenie femeia, eu n - am multă carte, dar aş vrea să vă întreb şi e u ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele habar - de cum le - a curăţat apa? Şi cu toate astea, devin albe şi fru moase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căl dura D uhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele. Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi cu sufletul. "La Dumnezeu ajungem printr - un anume mod de viaţă, nu printr - un anum e fel de a gândi.