Penticostarul, bucurie îngemănată
- Mă voi folosi în acest articol iarăși de chiasm, pe care l-am explicat mai pe larg în articolul Postul Paștilor, timp oglindit: două idei puse față în față, care se repetă sau se completează (chiar complimentează) reciproc.
- Îmi doresc să clarific chiar de la început termenul penticostar; unii dintre noi suntem familiari cu adevăratul lui sens, dar cei mai mulți îl asimilăm creștinilor protestanți, numiți peiorativ „sectari” sau „pocăiți”; se înlocuiește fără discernământ ultima literă, r, cu l, rezultând penticostal, care este, într-adevăr, o mișcare neoprotestantă, de factură harismatică.
Pentecost (gr. πεντηκοστή) nu înseamnă altceva decât Cincizecime, literal al cincizecilea, și se referă la perioada de 50 de zile pe care creștinii o parcurg între Paști și Pogorârea Duhului Sfânt.
Sărbătoarea Cincizecimii are origini iudaice, numită în Vechiul Testament sărbătoarea secerișului/ a primelor roade/ a săptămânilor sau, în unele locuri (; ), pur și simplu Cincizecimea, serbată la 50 de zile după Paștile evreiești.
Termenul este folosit și cu referire la anul jubileu, ținut o dată la 50 de ani (7 săptămâni de ani) – timp de odihnă, de libertate și sfințenie (Levitic 25).
Perioada Penticostarului face parte din cele trei anni-tempus ale anului liturgic, alături de Triod și de Octoih (explicate mai pe larg în articolul menționat mai sus).
Penticostarul începe triumfal cu sărbătoarea sărbătorilor – Învierea Domnului. Nu sunt destule și nici îndestulătoare cuvinte omenești, nici îngerești, care să exprime importanța colosală a ei! Biserica nu obosește în a cânta Duminică de Duminică, an de an, clipă de clipă victoria Domnului ei asupra morții, a iadului, a păcatului!
Hristos a înviat și diavolii au căzut. Hristos a înviat și îngerii se bucură. Hristos a înviat și viața stăpânește!
(Cuvânt la Paști, sf. Ioan Hrisostom)
Aceasta este însă doar începutul, pentru că jertfa pe Cruce și învierea lui Hristos sunt deschizătoare ale desăvârșirii: înfierea prin Duhul Sfânt, îndumnezeirea omului prin har. Izbânda Învierii își oglindește desăvârșirea în :
Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. […] Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; […] Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!
Aici cred că este momentul să menționez că toată perioada dintre Paști și Rusalii (așa se mai numește popular Cincizecimea, vine de la Festa Rosalia, sărbătoarea trandafirilor, de origine romană) se află sub semnul apei și a focului: … trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos la odihnă. (Psalmi 65) Aceste elemente simbolizează revărsarea profetică a Duhului Sfânt peste dreptcredincioși:
Voi vărsa apă peste pământul însetat şi pâraie de apă în ţinut uscat. Vărsa-voi din Duhul Meu peste odrasla ta şi binecuvântarea Mea peste mlădiţele tale. (Isaia 44:3)
Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. (Ioan 4:14)
A răspuns Ioan tuturor, zicând: Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. (Luca 3:16)
Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins! (Luca 12:49)
- Apa de la începutul lumii plină de prezența Duhului Sfânt () și sabia de flacără vâlvâitoare din grădina Raiului ()
- Stâlpul de nor și stâlpul de foc ce a păzit necontenit tabăra israeliților în timpul exodului, din Egipt până în pământul făgăduinței ()
- Cea de-a treia pereche este închipuită în desenul aferent din ilustrație:
Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. […]
Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor. […]
Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, și în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor. Niciun blestem nu va mai fi.
Şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea şi slugile Lui Îi vor sluji Lui. Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor. Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor.
(Apocalipsa 21-22)
Cu dulceața arvunită de aceste cuvinte în inimă și în gând mergem mai departe spre (numită a lui Toma) ce se oglindește în cea de a șaptea, a . Strigătul apostolului, numit pe nedrept în popor „necredinciosul”, Domnul meu și Dumnezeul meu!, își găsește ecoul și împlinirea în glăsuirea împreună a episcopilor sinodului: Oμοούσιον τῷ Πατρί (deoființă cu Tatăl)!
Nu este decât reiterarea împreunată a rugăciunii israelite de veacuri, cântată de profetul David în psalmul prin excelență mesianic și pascal 117, și prin care Biserica deschide la fiecare utrenie laudele aduse Mântuitorului ei:
Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă!
Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului!
La mijlocul Crucii găsim piatra de temelie a propovăduirii apostolilor și nădejdea mântuirii noastre. De fiecare dată când rostim Hristos a înviat! ne facem apostoli, misionari ai Mântuitorului și, pe măsură ce Duhul Sfânt ne adâncește în adevărul acestei rostiri, devenim martiri (μαρτυρος = martor).
Și cine au fost primii martori ai Învierii lui Hristos? (mirofore sau mironosițe), care au venit dis-de-dimineață la mormânt, ca să ungă trupul lui Iisus. Vărsat-au mir cu lacrimi, dar s-a umplut de bucurie gura lor, când au grăit ele către apostoli: A înviat Domnul! – așa cântă Biserica, adeverindu-le ca începătoare ale misiunii creștine în lumea căzută sub păcat și exemple de curaj și dragoste pentru noi, creștinii.
— Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?
— Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?
— L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu tine Acela este.
— Cred, Doamne!
— Spre judecată ( krisis = stare de criză, de discernere) am venit în lumea aceasta, ca cei orbi să vadă, iar cei care văd să fie orbi.
(paraf. Ioan 9)
Dacă prima și ultima Duminică ale acestei călătorii de la Înviere spre Înfiere sunt „înfocate” – sabia de foc din Rai și limbile de foc pogorâte peste apostoli – timpul dintre și cea (sf. Fotini de mai târziu) este o oază de odihnă în jurul apelor răcoritoare ale Duhului Sfânt.
Dacă la scăldătoarea Bethesda (ebr. casa milei) un înger venea să tulbure apa, spre vindecarea trupului celor de cred în Dumnezeu, iată că la fântâna lui Iacov Însuși Hristos vine să tulbure apa Samariei celei de multă vreme bolnave de idolatrie, spre tămăduirea sufletească a celor ce cred în El. Cuvântul tulburare are aceeași rezonanță cu judecata de mai sus: ne pune într-o stare de criză, de cernere, de luarea unei hotărâri îndelung amânată. Tulburarea apei este acea stare de generare continuă de unde pornite de impactul inițial. Hristos tulbură apele sufletului lui Iaron (numele slăbănogului, transmis prin tradiție) și vindecarea are loc, Iaron tulbură înțelenirea legiuitorilor evrei spre trezirea la viața Duhului. Dincolo, lângă cetatea Sihar, Hristos tulbură apa cugetului femeii, care, alegând cu credință, tulbură înțelenirea idolatriei samarinenilor, spre primirea apelor vieții de la Mesia-Iisus.
Chemarea Mântuitorului din :
Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.
(Ioan 7:37)
răsună cu glas de tunet peste toată întinderea celor cincizeci de zile. Ce invitație regească! Câtă milă cerească! Creatorul generos și degrabă-iertător își cheamă creația să bea din cupa împărătească a harului, ca să ia vindecare și să nu mai înseteze în veac!
Veniți să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă făcută prin minune, ci din izvorul nestricăciunii, izvorât din mormântul lui Hristos, prin care ne întărim!
Aici, la înjumătățirea Praznicului, ne desfătăm de îngemănata frumusețe a celor două sărbători: a Învierii și a Cincizecimii. Hristos, Mirele Bisericii, este în mijlocul nostru și ne adapă din a Lui înțelepciune, ne întărește în fidelitate, ne îmbracă cu dragostea Lui jertfelnică.
Privim cum se împlinește făgăduința Lui de a ne trimite pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt, Cel slăvit în Treime cu Tatăl și cu Fiul, darul înfierii, arvuna moștenirii, începutul bunătăților veșnice, puterea făcătoare de viață, izvorul sfințeniei (din Liturghia sf. Vasile cel Mare):
Apropiatu-s-a revărsarea cea îmbelșugată a Dumnezeiescului Duh peste toți, precum este scris. A ajuns la înjumătățire sorocul nemincinoasei făgăduințe date de Hristos ucenicilor după moartea, îngroparea și învierea Sa și vestește adevărat arătarea Mângâietorului.
(cântare la Miercurea înjumătățirii Praznicului)
De care să ne învrednicim și noi a ne bucura, slăvind faptele mântuitoare ale Dumnezeului nostru și iubirea Lui cea nespusă, care încununează luminat și timpul Penticostarului, și restul anului liturgic.
